Afara-i toamna
Mihai Eminescu
Afara-i toamna, frunza 'mprastiata, Iar vântul svârla 'n geamuri grele picuri;
Si tu citesti scrisori din roase plicuriSi într'un ceas gândesti la viata toata.
Pierzându-ti timpul tau cu dulci nimicuri, N'ai vrea ca nimeni 'n usa ta sa bata;Dar si mai bine-i, când afara-i sloata, Sa stai visând la foc, de somn sa picuri.
Si eu astfel ma uit din jet de gânduri, Visez la basmul vechiu al zânei Dochii, În juru-mi ceata creste rânduri-rânduri;
De odat'aud fosnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri...Iar mâni subtiri si reci mi-acoper ochii.
.
- "Ce te legeni, codrule,
Fara ploaie, fara vânt,
Cu crengile la pamânt?"
- "De ce nu m-as legana,
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l rareste.
Bate vântul frunza-n dunga -
Cântaretii mi-i alunga; Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Si de ce sa nu ma plec,
Daca pasarile trec!
Peste vârf de ramurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Si se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Si ma lasa pustiit,
Vestejit si amortit
Si cu doru-mi singurel,
De ma-ngân numai cu el!"
.
Dintre sute de catarge
Care lasa malurile,
Cate oare le vor sparge
Vanturile, valurile?
Dintre pasari calatoare
Ce strabat pamanturile, Cate-o sa le-nece oare
Valurile, vanturile?
De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Tu urmeaza in tot locul
Vanturile, valurile.
Nenteles ramane gandul
Ce-ti strabate canturile;
Zboara vecinic inganandu-l
Valurile, vanturile.
.
O candela subtire sub bolta cea înalta
Lumina peste regii cei dacici laolalta,
Cari taiati în marmur cu steme si hlamide
Se însirau în sala sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, caci Sarmis a murit.
Iar chipu-i cel din urma în lungul sir de regi
Sub valu-i ca pe-o umbra, abia îl întelegi.
Deodata crâsca fierul în dosu-unei firide.
A unei tainiti scunde intrare se deschide,
De sub o manta lunga se-ntinde-o alba mâna,
Ce tine o faclie aprinsa de rasina,
Care îi bate-n fata si-i lumineaza chipul…
Pe-un stâlp taiat, orlogiul îsi picura nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni
Ca umbra cu fiinta sunt amândoi asemeni
Încet înainteaza, faclia si-o ridica S-urechea atiind-o el asculta: Nimica!
Un ceas mai am, si iata ca voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creata pentru bine.
Creata pentru bine ne spun cartile vechi,
De mii de ani ne suna legenda în urechi…
Si am vazut virtutea gasind a ei rasplata,
Ce nu numai de oameni de zei e-nvidiata,
Rasplata prea frumoasa: un giulgi si patru scânduri.
De când vazui aceasta, am stat mereu pe gânduri:
Sa-mi stâmpar lacomia? Pe lânga dulci izvoara
Sa trec murind de sete pentru-o asa comoara?
Pe când c-un om în lanturi de-i frate chiar, ce-mi pasa
Daca-l împing în laturi? O cale luminoasa
Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtutii bunuri sa aiba singur parte.
Ei! Lumea-i împartita în prosti si în sireti,
Iar patimelor rele viclenii le dau pret.
Samânta roditoare se cade ca sa sameni.
Ca sa fii domn, se cade sa-i iei adânc pe oameni.
Voiesti ca sa se-nchine cu toti l-a tale oase,
Atunci învie-într-însii pornirea dusmanoasa,
Invidia si ura boteaza-le virtuti,
Numeste-erou pe-un gâde ca fierul sa-i ascuti,
Pe cel viclean si neted numeste-l întelept,
Nebun zi-i celui nobil si simplu celui drept,
Din patimi a multimii fa scara la marire
Si te-or urma cu totii în vecinica orbire.
Cu laude mângâie desertaciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Si sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge si cenusa pamântul presura-va…
Fereste-te de una, sa te pazeasca ceriul,
Sa nu te-mping-un demon a spune adevarul.
A spune: ca nu-s vrednici decât de-adânc dispret,
Ca pentru-o vorba goala jertfesti a lor vieti,
Ca-n tine nici îti pasa macar de-ale lor pasuri,
Ca cu a lor micime de suflet tu îi masuri,
Ca lauda, cu care i-ncarci e o ocara,
Ca tot ce e ca dânsii e vrednic ca sa piara.”
Deodata iar asculta… se îmfla a lui nari,
Aude glasuri multe si pasi urcând pe scari,
Iar usa de la mijloc da aripele-n laturi,
De intra voievozii de tari si de olaturi,
În fruntea lor c-un preot batrân… Iara mosneagul, Cu laurul vecinic verde în paru-i alb, toiagul
De aur si-l ridica: , , Brigbelu, iata ora
Ca-n numele multimii si-n fata tuturora,
Venii sa chem de trei ori pe rege-n gura mare
Si daca nici acuma din umbra-i nu rasare,
Sa-ti oferim coroana, caci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul desert sa nu ramâie,
Nici vaduva coroana de tâmpla cuvenita”.
Pe un tripod s-aduce catuia aurita.
Cu faclii stinse-n mâna-n genunche cad ostenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta nalta,
S-acopere multimea, iar flacarile salta,
Toti în genunchi cu groaza asculta în tacere
Iar preotul începe cu glas plin de durere:
, , În numele Celůia, al carui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume, Când limba-i neclintita la cumpenile vremei,
Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei
Regesti, si pentru dânsa te chem daca traiesti
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! rasai de unde esti.”
Pe ochi tiind o mâna facliile-si întind,
La sfântul foc din mijloc cu toti si le-aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar bratele ridica facliile în aer.
Iar preotul smunceste c-o mâna pânza fina
Ce-acopere statua de marmura senina
Si tesatura neagra de-un fin si gingas tort
Lasând sa cada-n flacari, sopteste-adânc: E mort!
Brigbelu se repede-n fereasta si priveste.
O mare de lumina pe-o clipa îl orbeste,
El vede mii de facle lucind si mii de suliti,
Multimea si ostasii se-mping vuind pe uliti,
Iar negre tac deasupra a capistelor bolti
S-ale cetatii ziduri c-un turn la orice colt.
S-a strecurat multimea si sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie…
Adânc fugira ochii în cap, pierit e chipul,
Orlogiul în uitare demult si-a scurs nisipul,
Când iata o femeie mai alba ca omatul,
Iesind încet din umbra, o-ntoarce de-a-ndaratul,
Priveste cum din discul de aur iese fum
Si zice rar si rece: Esti multamit acum?
Atuncea el tresare si ochii învârteste.
Cum sta-nainte-i nalta, privind o mistuieste:
, , O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu par de aur si ochiul întelept.
Ca zece morti deodata durerile iubiri-s,
Cu-acele morti în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
, , Dar lasa-ma ea striga. Ce galben esti la fata,
Suflarea ta ma arde si ochiul tau ma-ngheata.
Ce ma privesti atâta? A ta cautatura
Ma doare, cum ma doare suflarea ta din gura.Ce ochi urât de negru! Cum e de stins si mort!
Închide-l, ah, închide-l privirea ta n-o port…”
, , Dar, ma iubesti, Tomiris tu ma iubesti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
, , Da, simt ca în puterea ta sunt, ca tu mi-esti domn
Si te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt ca l-a ta privire vointele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de serpe,
Fugi, fugi în lumea larga! Ma faci sa-nnebunesc,
Caci te urmez si totusi din suflet te urasc”.
El o cuprinde… Fata ei alba atuncea piere
Si gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar tipa si glasul în gât i se îngaima.
Ea îl sorbea cu ochii, desi murea de spaima…
Si cum stau mâna-n mâna… tresar, tot mai aproape
Se strâng si peste ochii-i îsi lasa-a ei pleoape.
Din tainita adânca parea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, naltând faclia-n aer,
Îi zise:, , O, iubito, din nou ti se nazare.”
Iar ea mereu asculta, s-aude i se pare:
, , Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pân-în pamânt
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt!”
II
Brigbelu, rege tânar din vremea cea carunta,
Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nunta.
Frumos au ars în flacari prinosul de pe vatra,
Pe când intrara oaspii sub boltile-i de piatra.
În capul mesei sade Zamolxe, zeul getic,
Ce lesne urca lumea cu umaru-i atletic.
În dreapta lui sub valul de ceata mândrul soare, În stânga-i sade luna sfioasa, zâmbitoare…
Din sale departate patrunde zvon de arma.
Prin el cimpoiul scitic porneste dulcea-i larma,
Trezind greoiul ropot de dant, caci la un loc
Toti oaspetii mai tineri loveau baltage-n joc,
Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valma
Se-nvârt si se mladie usor sunând cu palma.
La mijlocul de masa pe tronu-i sade el
Cu plete lungi si negre, întunecos, Brigbel.
Si razimat pe spata al zeilor fiastru
Privea-n ochii miresei al cerului albastru.
Frumosi ca doua basme, izvoarele uimirii-s,
În paru-i lung de aur se învalea, Tomiris.
Încolo, voievozii, boiarii dupa treapta
Soptesc cu admirare în barba înteleapta
Când spune cântaretul povesti din alte vremuri,
De regi de-a caror fapte te miri si te cutremuri.
Spunea cum din deserturi, ce nu mai au hotara,
Venit-au de la Nilul cu tainice izvoara,
Pe negrele corabii cu mii de mii gloate,
Stapânul pe Egipet cu-averile lui toate.
Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur,
Tezeu, sa cate lâna cu mitele de aur.
Apoi târziu în urma veni strainul oaspe
Cladind pe Istru poduri Dariu al lui Istaspe,
Un rege, ce în lume nu-si gasea loc sa-ncapa,
În Dacia venise, cersind pamânt si apa.
Si povestea batrânul de neamuri curgând râuri,
Din codri rasarite, iesite din pustiuri
Si cum pierira toate pe rând precum venira
Si cum catând norocul mormântul si-l gasira. Si pe când toti asculta, chiar regii din firide,
Cu gura-n pumn ghidusul se strâmba si tot râde.
Cu mutra lui de capra si trup schilod de faun
Îsi târâie piciorul tinându-se de scaun.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pân-în pamânt
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.
Deodata-n fundul salei, apare sub un arc,
Cu stânga razimata de spada-i de monarc.
Nebunul Sarmis care-i cu craiul frate geaman
Ca umbra cu fiinta-i ei amândoi s-asaman.
Dar galben e la fata si ochii ard în friguri
Si vânata-i e gura. El vine cu pasi siguri
Si pe pumnaru-si scapa Brigbel mâna regala.
Din tron pe jumatate cu furie se scoala…
Nebunu-nalta dreapta, se uita lung la el
Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.
Si ca sa înteleaga nainte-i ce se-ntâmpla
Nebunu-si trece mâna la ochi, apoi la tâmpla,
Se uita turbur, pare ca si-ar aduce aminte
De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.
Cu glasul lui ce suna adânc, ca de arama,
El noaptea cea eterna din evii-i o recheama,
Arata cum din neguri cu umeri ca de munte
Zamolxe, zeul vecinic, ridica a sa frunte
Si decât toata lumea de doua ori mai mare,
Îsi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceata,
Cum din adânc ridica el universu-n brata,
Cum cerul sus se-ndoaie si stelele-si asterne,
O bolta rasarita din negure eterne,
Si decât toata lumea de doua ori mai mare
În propria lui umbra Zamolxe redispare. , , Priviti-l cum sta mândru si alb pe naltu-i jet!El îmfla rasuflarea vulcanului maret, Daca deschide-n evii-i el buza cu mânieSi stelele se spulber ca frunzele de vie;El mâna în uitare a veacurilor turmaSi sorii îi negreste de pier fara de urma.Daca se uita-n mare, ea tremura si seaca.De-si pleaca a sa frunte, tot ceru-atunci se pleaca.Ci-n evii tai, Zamolxe, tu n-ai creat vreodataUn chip mai blând, mai gingas decât ast chip de fata!Gândirea ta, divine, abia putu s-aduneDin mii minuni din lume o singura minune, Caci numai tie singur îti fuse cu putintaS-unesti atâta farmec cu-atâta necredinta…Dar nu ti-o cer, tot darul ti-l zvârl iar la picioare.De-a lumii tale bunuri privirea azi ma doare…Nici vin sa-mi cer coroana, nici tara mea. O daruiFasii s-o rup-oricine si cum îi place-oricarui.La ce-as mai cere-o tara, în care nu-i credinta, Unde un frate pe-altul s-ucida-i cu putinta!Rebel! facusi din sceptru unealta de ocaraS-ai dat tu însusi pilda din om sa fie fiara.Eu lumii trebuit-am, dar tie-ti trebui ea, Sa fie rea, smintita, corupta, cum o vrea, Tu esti din a ei mila stapân si s-o urmeziTu trebui, ca mai bine în scaun sa te-asezi;Ca nu de vro suflare pe dânsul sa te clatiniCata-vei sa iei ochii prostesti cu noua datini.Din Sybaris vei strânge batrâni cu barbi boite, Ca neamului sa-i deie naravuri mai spoite, S-arate cum mosnegii, îmbalsamiti ca mumiiÎntrec si tineretul în scandelele lumii!Stramosi pierduti în veacuri, rânduitori de cete, Coroana mea s-a voastra e plina azi de pete.O, voievozi ai tarii, frângeti a voastre sabiiSi ciuma în limanuri sa intre pe corabii.Puteti de-acum sa rumpeti bucati a mele flamuri, 
Mânjit pe ele-i zimbrul adunator de neamuri, De azi al vostru rege cu drag va sa îngroapeDomnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.S-acum la tine, frate, cuvântul o sa-ndrept, Caci voi sa-ngalbeneasca si sufletu-ti din pieptSi ochii-n cap sa-ti sece, pe tron sa te usuci, Sa sameni unei slabe si stravezii naluci, Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dosSi spaima mortii intre-ti în fiecare os.În orice om un dusman sa stii ca ti se naste, S-ajungi pe tine însuti a nu te mai cunoaste, De propria ta fata, rebel, sa-ti fie teamaSi somnul vames vietii sa nu-ti mai ieie vama.Te mira de gândirea-ti, rasai la al tau glas, Încremeneste galben la propriul tau pas, Si propria ta umbra urmând prin ziduri vechi, Cu mânile-ti astupa sperioasele urechi, Si striga dupa dânsa plângând, muscând din unghiiSi când vei vrea s-o-njunghii, pe tine sa te-njunghii!…Te-as blestema pe tine, Zamolxe, dara vai!De tronul tau se sfarma blastemul ce visai.Durerile-mpreuna a lumii uriaseTe-ating ca si suspinul copilului din fase.Învata-ma dar vorba de care tu sa tremuri, Samanator de stele si-ncepator de vremuri.Tomiris! vis de aur în viata-mi, sa te cert?Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ti le iert!e sa te blestem oare? Caci visul mângâiosA trebuit sa piara… Prea, prea era frumos. 
Cu-amor atât de fara de margini si de-naltNu se cadea sa tie un om la celalalt.
Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,
Prea ne uitasem astfel de tot si tu si eu.
Cereasca fericire nu se putea sa tina,
Nu se cadea s-o aiba o mâna de tarâna,
În lumea de mizerii si lacrimi nu e loc
Pentru atâta mila si pentru-atât noroc…
De-aceea-n codri negri ma-ntorc sa ratacesc.
În umbra lor eterna eu umbra-mi mistuiesc,
Privesc cum peste frunze uscate fara urme
Alearga zimbrii negri si cerbii fug în turme,
Iar lânga vechi fântâne de lume date-uitarii
Privesc în iarba-nalta sirepii albi ai marii.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu frunza lata, cu flori pân-în pamânt,
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.”
III
Prin salele pustie un om în neagra haina
Temându-se de pasii-i, se strecura în taina.Sub mantia lui lunga ascunde un pumnar,
Tot îndarat priveste cu spaima si amar
El râde… Se repede spre umbra-i … umbra sare.
Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare…
Asupra-i se repede si iar se da-napoi:
, , O, Sarmis, lupta lunga, grozava e-ntre noi!
Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la lupta ca te chem?
Nu crede cum ca tremur, nu crede ca ma tem!”
S-atuncea iar rasare si fata-i slaba piere,
Si ochiul fix se uita cu spaima si durere:
, , O, inima mea lasa, de ce-nlemnesti în sân,
Sfârseste! Si pumnarul îmi scap-acum din mâni…
Dar îl voi strânge bine… Stai… stai, nebun misel…”
Loveste crud o data si cate mort Brigbel.
.
Înger în patru colturi, o stea cu barba lunga,
Cine-a stiut vrodata ca tot ce eu iubeam
E-un dramaturg puternic, dar fara bani în punga,
Un paralelogram?
E-un om a carui visuri la bere tot tinteaza,
Ce se consuma-n asuri si joaca la hazard,
Un om, dorinta carui e pe biliard sa saza,
Sa doarma pe biliard.
Adeseori în noapte vad umbra lui fatala, În mâna cu o halba, în gura c-un cârnat, În buzunari cu chifle si subsuori o oalaSi râde... pâna-i beat.Visarea sa un snitel, gândirea sa o bere, Sa bea etern, acesta e visul sau ciudat Si-odata auzi-vom ca-n cruda sa durereÎn bere s-a-necat.
.
Fiind baiet paduri cutreieram
Si ma culcam ades lânga izvor,
Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa suna-ncetisor:
Un freamat lin trecea din ram în ram
Si un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopti întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Rasare luna, -mi bate drept în fata:
Un rai din basme vad printre pleoape, Pe câmpi un val de argintie ceata,
Sclipiri pe cer, vapaie preste ape,
Un bucium cânta tainic cu dulceata,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Parea c-aud venind în cete cerbii.
Alaturi teiul vechi mi se deshcide:
Din el iesi o tânara craiasa,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o marama deasa,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisa;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasa,
Calcând pe vârful micului picior,
Veni alaturi, ma privi cu dor.
Si ah, era atâta de frumoasa,
Cum numa-n vis o data-n viata ta
Un înger blând cu fata radioasa,
Venind din cer se poate arata;
Iar paru-i blond si moale ca matasa
Grumazul alb si umerii-i vadea.
Prin hainele de tort subtire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
.
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care însa le simtim ca-n vis pe toate. Luna tu, stapân-a marii, pe a lumii bolta luneci
Si gândirilor dând viata, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara,
Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara!
Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate,
Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!
Câte tarmuri înflorite, ce palate si cetati,
Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati!
Si în câte mii de case lin patruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sarac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,
Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,
Altul cauta în lume si în vreme adevar,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecatoare le însamna pe raboj;
Iara altu-mparte lumea de pe scândura tarabii,
Socotind cât aur marea poarta-n negrele-i corabii.
Iar colo batrânul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
Într-un calcul fara capat tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,
Îsi înfunda gâtu-n guler si bumbacul în urechi;
Uscativ asa cum este, gârbovit si de nimic,
Universul fara margini e în degetul lui mic,
Caci sub fruntea-i viitorul si trecutul se încheaga,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleaga;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umar
Asa el sprijina lumea si vecia într-un numar.
Pe când luna straluceste peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipa-l poarta gândul îndarat cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinta nu era, nici nefiinta,
Pe când totul era lipsa de viata si vointa,
Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...Când patruns de sine însusi odihnea cel nepatruns.
Fu prapastie? genune? Fu noian întins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un întuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.
Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împacata stapânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se misca... cel întâi si singur. Iata-l
Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal!...
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapânul fara margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eterna se desface în fasii,
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii...
De atunci si pâna astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viata de un dor nemarginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pamântul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si învatati
Ne succedem generatii si ne credem minunati;
Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul,
În acea nemarginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,
Ca-ndaratu-i si-nainte-i întuneric se arata.
Precum pulberea se joaca în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza înceteaza,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adânca,
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine înca...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n întuneric,
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric...
În prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipa gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rana printre nori întunecosi,
Cum planetii toti îngheata si s-azvârl rebeli în spat'
Ei, din frânele luminii si ai soarelui scapati;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Caci nimic nu se întâmpla în întinderea pustie,
Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
Caci în sine împacata reîncep-eterna pace...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Începând la talpa însasi a multimii omenesti
Si suind în susul scarii pân' la fruntile craiesti,
De a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti,
Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti...
Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridica cine poate,
Pe când altii stând în umbra si cu inima smerita
Nestiuti se pierd în taina ca si spuma nezarita -
Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l...
Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batrânul dascal?
Nemurire, se va zice. Este drept ca viata-ntreaga,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga.
"De-oi muri - îsi zice-n sine - al meu nume o sa-l poarte
Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!"
O, sarmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie,
Vre o umbra de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viata singur n-o stii pe de rost,
O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o sa-l puna la cântari,
Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari
Si te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada,
În vro nota prizarita sub o pagina neroada.
Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune, Peste toate o lopata de tarâna se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or sa vie pe-a ta urma în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.
Ba sa vezi... posteritatea este înca si mai dreapta.
Neputând sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii... Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nari
Si le umfla orisicine în savante adunari
Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.
Astfel încaput pe mâna a oricarui, te va drege,
Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege...
Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale -
Astea toate te apropie de dânsii... Nu lumina
Ce în lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Între ziduri, printre arbori ce se scutura de floare, Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate, Caci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrariiSi ridica mii de umbre dupa stinsul lumânarii...Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara, Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara!Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate, Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate, Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortiiDeopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii! .
De ce pana mea ramâne în cerneala, ma întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngramadite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?
Daca tu stiai problema astei vieti cu care lupt,
Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt,
Caci întreb, la ce-am începe sa-ncercam în lupta dreapta
A turna în forma noua limba veche si-nteleapta?
Acea tainica simtire, care doarme-n a ta harfa,
În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfa,
Când cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa,
Sa le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apa?Însa tu îmi vei raspunde ca e bine ca în lume
Prin frumoasa stihuire sa patrunza al meu nume,
Sa-mi atrag luare-aminte a barbatilor din tara,
Sa-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunaoara,
Si dezgustul meu din suflet sa-l împac prin a mea minte. -
Dragul meu, cararea asta s-a batut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearca prin poeme sa devina cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântati în cafenele si fac zgomot în saloane;
Iar cararile vietii fiind grele si înguste,
Ei încearca sa le treaca prin protectie de fuste,
Dedicând brosuri la dame a caror barbati ei spera
C-ajungând cândva ministri le-a deschide cariera. -
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu?
Oare glorie sa fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toti sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închina, numind mare pe-un pitic
Ce-o besica e de spuma într-un secol de nimic.
Încorda-voi a mea lira sa cânt dragostea? Un lant
Ce se-mparte cu fratie între doi si trei amanti.
Ce? sa-ngâni pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoala,
Unde-nveti numai durere, înjosire si spoiala;
La aceste acad?mii de stiint- a zânei Vineri
Tot mai des se perindeaza si din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Pâna când din scoala toata o ruina a ramas.
Vai! tot mai gândesti la anii când visam în acad?mii,
Ascultând pe vechii dascali cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Si-n a lucrurilor peteci cautând întelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harumCâstigând cu clipoceala nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adânca ne-nvârteau al mintii scripet,
Leganând când o planeta, când pe-un rege din Egipet.
Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Si cum neagra vecinicie ne-o întinde si ne-nvata
Ca epocile se-nsira ca margelele pe ata.
Atunci lumea-n capatâna se-nvârtea ca o morisca,
De simteam, ca Galilei, ca com?dia se misca. -
Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,
Confundam pe bietul dascal cu un crai mâncat de molii
Si privind painjenisul din tavan, de pe pilastri,
Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri
Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pilda
Catre vreo trandafirie si salbatica Clotilda.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârtiirea de condeie dadea farmec astei linisti,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inisti,
Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit;
Când suna, stiam ca Ramses trebuia sa fi murit.
Atunci lumea cea gândita pentru noi avea fiinta,
Si, din contra, cea aievea ne parea cu neputinta.
Azi abia vedem ce stearpa si ce aspra cale este
Cea ce poate sa convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comuna a visa e un pericul,
Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.
Si de-aceea de-azi-nainte poti sa nu ma mai întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi,
De ce dorm îngramadite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile...
De-oi urma sa scriu în versuri, teama mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda.
Daca port cu usurinta si cu zâmbet a lor ura,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste masura.
...
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,
Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba,
La pamânt dormea tinându-si capatâi mâna cea dreapta;
Dara ochiu-nchis afara, înlauntru se desteapta.
Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara
Si s-apropie de dânsul preschimbata în fecioara.
Înflorea cararea ca de pasul blândei primaveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;
Codrii se înfioreaza de atâta frumusete,
Apele-ncretesc în tremur straveziile lor fete, Pulbere de diamante cade fina ca o bura,
Scânteind plutea prin aer si pe toate din natura
Si prin mândra fermecare sun-o muzica de soapte,
Iar pe ceruri se înalta curcubeele de noapte...
Ea, sezând cu el alaturi, mâna fina i-o întinde,
Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde:
- Las' sa leg a mea viata de a ta... În bratu-mi vino,
Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vietii este si de veacuri si de stele
Eu sa fiu a ta stapâna, tu stapân vietii mele.
Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,
Care creste într-o clipa ca în veacuri, mereu creste,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;
Umbra lui cea uriasa orizontul îl cuprinde
Si sub dânsul universul într-o umbra se întinde;
Iar în patru parti a lumii vede siruri muntii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;
Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrâna -
Umbra arborelui falnic peste toate e stapâna.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Si corabiile negre leganându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie leganându-se pe lanuri,
Marile tarmuitoare si cetati lânga limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un urias covor,
Vede tara lânga tara si popor lânga popor -
Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac
În întinsa-mparatie sub o umbra de copac.
Vulturii porniti la ceruri pân' la ramuri nu ajung;Dar un vânt de biruinta se porneste îndelungSi loveste rânduri, rânduri în frunzisul sunator, Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, Zgomotul crestea ca marea turburata si înalta, Urlete de batalie s-alungau dupaolalta, Însa frunzele-ascutite se îndoaie dupa vântSi deasupra Romei noua se înclina la pamânt.Se cutremura sultanul... se desteapta... si pe cerVede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser.Si priveste trist la casa seihului Edebali;Dupa gratii de fereastra o copila el zariCe-i zâmbeste, mladioasa ca o creanga de alun;E a seihului copila, e frumoasa Malcatun.Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet, Ca pe-o clipa se-naltase chiar în rai la Mohamet, Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste, Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.
Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste, An cu an împaratia tot mai larga se sporeste, Iara flamura cea verde se înalta an cu an, Neam cu neam urmându-i zborul si sultan dupa sultan.Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid...Pân-în Dunare ajunge furtunosul Baiazid...
La un semn, un tarm de altul, legând vas de vas, se leagaSi în sunet de fanfare trece oastea lui întreaga;Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahiiVin de-ntuneca pamântul la Rovine în câmpii;Raspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.
Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n vârf de bat.Baiazid, privind la dânsul, îl întreaba cu dispret:- Ce vrei tu?- Noi? Buna pace! Si de n-o fi cu banat, Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul împarat.
La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cortUn batrân atât de simplu, dupa vorba, dupa port.- Tu esti Mircea?- Da-mparate!- Am venit sa mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroana într-o ramura de spini.- Orice gând ai, împarate, si oricum vei fi sosit, Cât suntem înca pe pace, eu îti zic: Bine-ai venit!Despre partea închinarii însa, Doamne, sa ne ierti;Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi, Ori vei vrea sa faci întoarsa de pe-acuma a ta cale, Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale...De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi, Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.
- Cum? Când lumea mi-e deschisa, a privi gândesti ca potCa întreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, batrâne, câti în cale mi s-au pus!
Toata floarea cea vestita a întregului Apus,
Tot ce sta în umbra crucii, împarati si regi s-aduna
Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasa a cuprins pamânt si mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Si Apusul îsi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinta se miscara râuri-râuri,
Ori din codri rascolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adânca ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se miscau îngrozitoare ca paduri de lanci si sabii,
Tremura înspaimântata marea de-ale lor corabii!...
La Nicopole vazut-ai câte tabere s-au strâns
Ca sa steie înainte-mi ca si zidul neînvins.
Când vazui a lor multime, câta frunza, câta iarba,
Cu o ura ne'mpacata mi-am soptit atunci în barba,
Am jurat ca peste dânsii sa trec falnic, fara pas,
Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas...
Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedec de-un mosneag?
- De-un mosneag, da, împarate, caci mosneagul ce privesti
Nu e om de rând, el este domnul Tarii Românesti.
Eu nu ti-as dori vrodata sa ajungi sa ne cunosti,
Nici ca Dunarea sa-nece spumegând a tale osti.
Dupa vremuri multi venira, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe;
Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;
Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamânt si apa -
Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt,
Cum venira, se facura toti o apa s-un pamânt.
Te falesti ca înainte-ti rasturnat-ai valvârtejOstile leite-n zale de-mparati si de viteji?
Tu te lauzi ca Apusul înainte ti s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau sa-i smulga de pe funtea ta de fier,
A credintei biruinta cata orice cavaler.
Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul...
Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,
Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!
Si abia pleca batrânul... Ce mai freamat, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;
Calaretii umplu câmpul si roiesc dupa un semn
Si în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,
Pe copite iau în fuga fata negrului pamânt,
Lanci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin sageti de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie...
Urla câmpul si de tropot si de strigat de bataie.
În zadar striga-mparatul ca si leul în turbare,
Umbra mortii se întinde tot mai mare si mai mare;
În zadar flamura verde o ridica înspre oaste,
Caci cuprinsa-i de pieire si în fata si în coaste,
Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie;
Cad asabii ca si pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,
Când sagetile în valuri, care suiera, se toarna
Si, lovind în fata, -n spate, ca si crivatul si gerul,
Pe pamânt lor li se pare ca se naruie tot cerul...
Mircea însusi mâna-n lupta vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul în picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid înalt de suliti,
Printre cetele pagâne trec rupându-si large uliti;
Risipite se-mprastie a dusmanilor siraguri, Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,
Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata -
Peste-un ceas pagânatatea e ca pleava vânturata.
Acea grindin-otelita înspre Dunare o mâna,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia româna.
Pe când oastea se aseaza, iata soarele apune,
Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune
Cu un nimb de biruinta; fulger lung încremenit
Margineste muntii negri în întregul asfintit,
Pân' ce izvorasc din veacuri stele una câte una
Si din neguri, dintre codri, tremurând s-arata luna:
Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn.
Lânga cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimita dragei sale, de la Arges mai departe:
"De din vale de Rovine
Graim, Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne esti asa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Sa-mi trimiti prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Ca si eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul si cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Si sa stii ca-s sanatos,
Ca, multamind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos."
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii...
În izvoadele batrâne pe eroi mai pot sa caut;
Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut
Poti sa-ntâmpini patriotii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,
Si cu voi drapându-si nula, va citeaza toti nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Ramâneti în umbra sfânta, Basarabi si voi Musatini,
Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,
Ce cu plugul si cu spada ati întins mosia voastra
De la munte pân' la mare si la Dunarea albastra.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?N-o sa aflu într-ai nostri vre un falnic juvaer?Au la Sybaris nu suntem lânga capistea spoielii?Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii, N-avem oameni ce se lupta cu retoricele sulitiÎn aplauzele grele a canaliei de uliti, Panglicari în ale tarii, care joaca ca pe funii, Masti cu toate de renume din comedia minciunii?Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul, De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?Nici visezi ca înainte-ti sta un stâlp de cafenele, Ce îsi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget, Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget, Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri, La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;Toti pe buze-având virtute, iar în ei moneda calpa, Chintesenta de mizerii de la crestet pâna-n talpa.Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca, Îsi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca...Dintr-acestia tara noastra îsi alege astazi solii!Oameni vrednici ca sa saza în zidirea sfintei Golii, În camesi cu mâneci lunge si pe capete scufie, Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte, Unde spumega desfrâul în miscari si în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuriSi aplauda frenetic schime, cântece si jocuri...Si apoi în sfatul tarii se adun sa se admireBulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoiSa ajung-a fi stapâna si pe tara si pe noi!Tot ce-n tarile vecine e smintit si stârpitura, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura, Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii, Toti se scursera aicea si formeaza patriotii, Încât fonfii si flecarii, gagautii si gusatii, Bâlbâiti cu gura strâmba sunt stapânii astei natii!
Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturiNici rusine n-au sa ieie în smintitele lor guriGloria neamului nostru spre-a o face de ocara, Îndraznesc ca sa rosteasca pân' si numele tau... tara!La Paris, în lupanare de cinismu si de lene, Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene, Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos...Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada, Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada, Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil, Drept stiint-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana...O, te-admir, progenitura de origine romana!
Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece, Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?Când vedem ca toti aceia care vorbe mari aruncaNumai banul îl vâneaza si câstigul fara munca, Azi, când fraza lustruita nu ne poate însela, Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?Prea v-ati atatat arama sfâsiind aceasta tara, Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara, Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei, Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!Da, câstigul fara munca, iata singura pornire;Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici;Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.Cum nu vii tu, T;epes doamne, ca punând mâna pe ei, Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei, Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!
.
Biblia ne povesteste de Samson, cum ca femeia,Când dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea
De l-au prins apoi dusmanii, l-au legat si i-au scos ochii,
Ca dovada de ce suflet sta în pieptii unei rochii...
Tinere, ce plin de visuri urmaresti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te îmbeti de feeria unui mândru vis de vara,
Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunaoara -
O sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,
Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode...
Când cocheta de-al tau umar ti se razima copila,
Dac-ai inima si minte, te gândeste la Dalila.
E frumoasa, se-ntelege... Ca copiii are haz, Si când râde face înca si gropite în obrazSi gropite face-n unghiul ucigasei sale guriSi la degetele mâinii si la orice-ncheieturi.Nu e mica, nu e mare, nu-i subtire, ci-mplinita, Încât ai ce strânge-n brate - numai buna de iubita.Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i sade bineSi o prinde orice lucru, caci asa se si cuvine.Daca vorba-i e placuta, si tacerea-i înca place;Vorba zice: "fugi încolo", râsul zice: "vino-ncoace!”Umbla parca amintindu-si vre un cântec, alintata, Pare ca i-ar fi tot lene si s-ar cere sarutata.Si se-nalta din calcâie sa-ti ajunga pân' la gura, Daruind c-o sarutare acea tainica caldura, Ce n-o are decât numai sufletul unei femei...Câta fericire crezi tu c-ai gasi în bratul ei!Te-ai însenina vazându-i rumenirea din obraji -Ea cu toane, o craiasa, iar tu tânar ca un paj -Si adânc privind în ochii-i, ti-ar parea cum ca învetiCum viata pret sa aiba si cum moartea s-aiba pret.Si, înveninat de-o dulce si fermecatoare jale, Ai vedea în ea craiasa lumii gândurilor tale, Asa ca, închipuindu-ti lacramoasele ei gene, T;i-ar parea mai mândra decât Venus Anadyomene, Si, în chaosul uitarii, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai draga, ti-ar cadea pe zi ce merge.Ce iluzii! Nu-ntelegi tu, din a ei cautatura, Ca deprindere, grimasa este zâmbetul pe gura, Ca întreaga-i frumusete e în lume de prisos, Si ca sufletul ti-l pierde fara de nici un folos?
În zadar boltita lira, ce din sapte coarde suna, Tânguirea ta de moarte în cadentele-i aduna;În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din povesti, Precum iarna se aseaza flori de gheata pe feresti, Când în inima e vara...; în zadar o rogi: "Consacra-miCrestetul cu-ale lui gânduri, sa-l sfintesc cu-a mele lacrami!"Ea nici poate sa-nteleaga ca nu tu o vrei... ca-n tineE un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine, C-acel demon plânge, râde, neputând s-auza plânsu-si, Ca o vrea... spre-a se-ntelege în sfârsit pe sine însusi, Ca se zbate ca un sculptor fara brate si ca gemeCa un maistru ce-asurzeste în momentele supreme, Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere, Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere.Ea nu stie c-acel demon vrea sa aiba de modelMarmura-i cu ochii negri si cu glas de porumbelSi ca nu-i cere drept jertfa pe-un altar înalt sa moaraPrecum în vechimea sfânta se junghiau odinioaraVirginile ce statura sculptorilor de modele, Când taiau în marmor chipul unei zâne dupa ele.
S-ar pricepe pe el însusi acel demon... s-ar renaste, Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoasteSi, patruns de-ale lui patimi si amoru-i, cu nesatiu
El ar frânge-n vers adonic limba lui ca si Horatiu;Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,
Umbra umeda din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Si-n acel moment de taina, când s-ar crede ca-i ferice,
Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Si cu patima adânca ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore;
Ar voi în a lui brate sa o tina-n veci de veci,
Dezghetând cu sarutarea-i raza ochilor ei reci.
Caci de piatra de-ar fi, înca s-a-ncalzi de-atât amor,
Când cazându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,
Fericirea înecându-l, el ar sta sa-nnebuneasca,
Ca-n furtuna lui de patimi si mai mult sa o iubeasca.
Stie oare ea ca poate ca sa-ti dea o lume-ntreaga,
C-aruncându-se în valuri si cercând sa te-nteleaga
Ar umplea-a ta adâncime cu luceferi luminosi?
Cu zâmbiri de curtezana si cu ochi bisericosi,
S-ar preface ca pricepe. Magulite toate sunt
De-a fi umbra frumusetii cei eterne pe pamânt.
O femeie între flori zi-i si o floare-ntre femei -
S-o sa-i placa. Dar o pune sa aleaga între trei
Ce-o-nconjoara, toti zicând ca o iubesc - cât de naiva -,
Vei vedea ca de odata ea devine pozitiva.
Tu cu inima si mintea poate esti un paravan
Dupa care ea atrage vre un june curtezan,
Care intra ca actorii cu pasciorul maruntel,
Lasând val de mirodenii si de vorbe dupa el,
O chioreste cu lornionul, butonat cu o garofa,
Opera croitoreasca si în spirit si în stofa;
Poate ca-i convin tuspatru craii cartilor de joc
Si-n camara inimioarei i-aranjeaza la un loc...
Si când dama cocheteaza cu privirile-i galante,
Împartind ale ei vorbe între-un crai batrân si-un fante,
Nu-i minune ca simtirea-i sa se poata însela,
Sa confunde-un crai de pica cu un crai de mahala...
Caci cu dorul tau demonic va vorbi calugareste,
Pe când craiul cel de pica de s-arata, pieptu-i creste,
Ochiul înghetat i-l umplu gânduri negre de amor
Si deodata e vioaie, sta picior peste picior,
S-acel sec în judecata-i e cu duh si e frumos...A visa ca adevarul sau alt lucru de prisos
E în stare ca sa schimbe în natur-un fir de par,
Este piedica eterna ce-o punem la adevar.
Asadar, când plin de visuri, urmaresti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu iuta ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te îmbeti de feeria unui mândru vis de vara,
Care-n tine se petrece...
Ia întreab-o, bunaoara,
S-o sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,
Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode...
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila -
De ai inima si minte - feri în laturi, e Dalila!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu